Interviu cu scriitoarea Sașa Zare: „Rușinea se transformă atunci când poveștile sunt spuse în spații sigure”

-    Cine este Sașa Zare și de ce scrie sub pseudonim?

-    Ideea pseudonimului m-a ajutat foarte mult să mă împac cu posibila expunere. A devenit un soi de paravan între mine și lume. Post factum, la câtă vizibilitate a căpătat cartea, mi se pare o decizie bună. Nu mi-ar fi plăcut să fie poze cu fața mea peste tot, nu e ceva ce îmi face bine. Ce vreau eu mai degrabă e să fie textul în lume, nu persoana mea fizică. Mi se pare că textul vorbește de la sine și spune tot ce e de spus. Cred că nu mai e nevoie să merg eu după el, să dau explicații. Parcă pseudonimul îmi dă voie să am viața mea obișnuită, în paralel cu tot ce se întâmplă cu cartea.

În plus, nu-mi place cultul autorului și cât de multe așteptări sunt de la o singură persoană, cât de multă presiune e pe o singură persoană când, de fapt, să scrii orice literar e ceva care vine din colectivitate și din interdependență. Chiar dacă tu scrii singură la birou, tot ce scrii vine din relații cu oameni. Scrii pentru oameni. Scrii într-un mediu social în care vrei să duci cartea sau textul. Scrii ca să exprimi și comunici. E un schimb relațional mult mai puternic decât pare să fie atunci când te uiți la cultul autorului care merge pe la interviuri, la televizor și așa mai departe. Nu-mi place deloc individualismul ăsta. Acesta a fost un alt motiv pentru care am vrut pseudonimul, ca să fie ceva care nu atrage atât de mult atenția asupra persoanei mele fizice. Mi-am dorit să-mi fie posibil să scriu lucruri cu potențial vulnerabil sau vulnerabilizantși  aveam nevoie de o negociere interioară în care să mă simt protejată de ceva. Și, Sașa Zare este cumva și acea protecție.

-    Romanul „Dezrădăcinare”, apărut anul trecut, a fost premiat în România și a devenit de negăsit, la un moment dat, în R. Moldova. Cât de greu a fost să scoateți cartea în lume? V-ați așteptat la reacțiile pe care le-ați primit ulterior? 

-    Cred că mi-a luat să lucrez aproape trei ani, dar cu pauze. Îmi făceam timp odată la câteva luni, cât să-mi iau o perioadă mai lungă în care să stau pe carte. Am început luându-mi o lună în care să mă dedic scrisului. După aia a mai trecut jumătate de an și eu funcționam într-un fel în care trebuia să-mi iau timp complet izolat de restul vieții, nu puteam să scriu printre alte lucruri pe care le făceam. Aveam nevoie de zile complete, ca să simt că mă scufund cu totul în universul cărții. Altfel, mi se părea că nu funcționează.

Cumva tot încercam să-mi fac rost de bani ca să pot să stau o lună în care să nu lucrez și să am timp pentru carte. Și lucram foarte mult câteva luni - făceam social media pentru proiecte culturale, comunicare, traduceri, redactare, am lucrat și ca vânzătoare de pâine - tot ce găseam. Cartea era așa, my guiding star. Lucram ca să obțin bani și să pot să mă concentrez pe carte. Asta e trist, în special pentru cărțile de debut, dar și pentru literatură, în general. Ca să pui cap la cap un proiect așa mare, de fapt, trebuie să te chinui mult și e cumva și un privilegiu. Nu există burse sau susținere din partea statului, în special pentru cărțile de debut. M-a ajutat, în mod ciudat, pandemia. A fost așa un moment în care s-au dus toți stimulii sociali. Nu mai aveam nici muncă pentru care să ies din casă și nici viață socială care să se întâmple în afara casei, unde să vreau să ajung. Aveam așa liniștea totală pe care ți-o dorești într-o rezidență. Doar că nu era o rezidență. Și trăiam contradicția asta. Pe de-o parte era foarte îngrijorător și deprimant să te uiți la știri și la tot ce se întâmpla, pe de altă parte perioada aceea m-a ajutat. Cât despre vizibilitate, nu mă așteptam. Credeam despre carte că va rămâne în cercurile micuțe, literare, în care mă învârt și la care am contribuit să le construim de-a lungul anilor. Am încercat cu mai multe persoane să construim contextele astea literare alternative la cele mainstream care există și în care nu ne simțeam neapărat bine, sau nu neapărat primite, din mai multe puncte de vedere. 

Așa că aveam mai multe demersuri să construim altceva… Am avut un cerc de lecturi feministe, Dysnomia, cu mai multe prietene și tovarășx,, care a durat câțiva ani și acolo mai scriam. Era o colectivă cu mai multx artistx și cercetătoare, am publicat împreună și două zine. Multe dintre noi am tot continuat să scriem și ne-am încurajat pornind de acolo. Am construit aceste mici spații ale noastre și eu credeam că o să rămână cumva în zona asta. Nu îmi imaginasem că o să explodeze, practic, cum s-a întâmplat. 

-    Credeți că asta s-a întâmplat inclusiv din motiv că exista un spațiu lipsă, pe care acum l-a acoperit această carte, care vorbește despre tot soiul de lucruri mai puțin analizate în Moldova? 

-    Cred că e unul dintre motive, clar. Cred că exista acest pas pe care trebuia să-l facă niște oameni spre a publica un nou tip de literatură, care la noi încă nu apăruse. Multă lume care scria sau voia să scrie, încerca să se încadreze în normele literare care existau și în care am încercat și eu mult timp să mă încadrez - am și scris foarte lung în carte despre asta - și nu a funcționat. Dar cumva când ai ce ți se dă, încerci să faci ce poți din asta. Sau, la un moment dat, poți să încerci să schimbi. Deci cred că a contat faptul că lipsea acest tip de literatură, destul de cunoscută și populară acum la nivel internațional, dar care nu se regăsea în proza publicată la noi.

Pentru că în poezie mai apăruseră proiecte  alternative, idei feministe, contestatare, queer, dar în proză, care este și acest teren patriarhal, nu prea. Iar proza e terenul cel mai greu de schimbat. E cel mai greu să aduci lucruri noi acolo, care chiar să fie luate în serios. Poate și pentru că a scrie o carte de proză îți cere mult mai mult timp și resurse, la care oamenii, în special cei care vin din comunități marginalizate, au mai greu acces. 

Cred că e foarte important și că a existat o editură alternativă la toate marile edituri, frACTalia, care avea o poziționare politică asumată și un trecut recent cu multă muncă de publicare a literaturii experimentale, așadar mi-a publicat cartea fără să o ciuntească în vreun fel, sau să mă forțeze să o încadrez într-o anumită categorie.  

Eu am mai scris anterior, de-a lungul timpului, și am tot avut texte publicate prin site-uri, reviste, zine, ziare. Dar cred că abia când apare o carte în librărie, pe care o pot lua oamenii în mână, scrisul tău capătă un anumit fel de legitimitate. Și putem avea multe păreri despre asta. Mie, de exemplu, nu-mi place neapărat. Aș vrea ca oamenii să publice peste tot, să publice oricum, să fie mult mai accesibilă și citită literatura oamenilor care publică în diverse feluri. Mi se pare că acum se întâmplă mult mai mult asta și mă bucură. A tot crescut și în România mișcarea asta literară queer, există, de exemplu, Cenaclul X, din care fac și eu parte, care publică antologii.

Sunt cărți auto-organizate, auto-publicate, pe care oamenii vor să le citească și le caută. Îmi place mai mult acest tip de demers colectiv și accesibilizarea publicării. 

Revenind la întrebare, da, eu cred că are legătură cu faptul că era și o lipsă pe literatură queer, și în special literatură queer scrisă de femei. 
 

-    Cum v-ați simțit când ați știut că romanul este gata să iasă în lume? 

-    Cred că am simțit de mai multe ori că este gata. A fost foarte interesant că procesul meu de scris la carte era cumva ca o poveste de dragoste sau ca o îndrăgostire: mă ocupa cu totul. Eram foarte însuflețită de proiectul ăsta. Nu voiam să mă culc seara, pentru că voiam să scriu în continuare, sau mi se părea că pierd timpul dormind, în loc să scriu. Eu l-am scris fragmentar și mintea mea continuu, orice făcea, căuta cum să mai combine chestia aia de la pagina 100 cu cea de la pagina 300 și cum să adune detalii, cum să le lege. Era mereu un brainstorming acolo. Aveam și acest carnețel în care tot scriam lista capitolelor și încercam să le aranjez. Făceam mereu muncă de structură. 

Niciodată nu știam foarte clar când o să se încheie sau cât am până când o să se încheie, dar simțeam unde ar trebui să ajung. E multă muncă emoțională, mult lucru cu inconștientul acolo. 

Am simțit și îndoieli, cum simțeam și cu alte texte, dar nu atât de mult, pentru că fiind ceva la care am lucrat atât de mult timp și atât de în detaliu, îmi spuneam că era imposibil să fie totul, tot la ce am lucrat aproape trei ani, o prostie. Cumva ar fi fost chiar exagerat. Aveam, totuși, niște îndoieli, și la început mi-era frică să dau oamenilor să citească. 
Abia când am trimis-o la editură, am avut sentimentul că e chiar gata. Și după, eram nerăbdătoare să apară. A durat aproape un an să apară. În tot acest timp, trebuie cumva să-ți trăiești viața ca și cum nu tocmai ai trimis această chestie imensă în lume și nici nu știi când o să apară. Pe deoparte, mi-era foarte frică și nu voiam să apară deloc. Pe de altă parte, n-aveam răbdare să apară, pentru că voiam să scap și să-mi văd de viață. 
 

-    În ce măsură cartea asta este un soi de coming out și în ce măsură este un autobiografică?

-    Nu-mi dau seama de partea asta cu coming out-ul, că eram out ca persoană queer, cel puțin în mediile în care mă învârt. Nici măcar nu a fost intenția cărții să fac reprezentare queer/bisexuală, s-a întâmplat pur și simplu. Eu am început să scriu mai degrabă din sentimentul alienant al migrației, de unde mă simțeam între două luni. Am plecat de Moldova fiind încă adolescentă și nu m-am mai întors niciodată cu totul. Scrisul a venit dintr-un loc de dor și durere, dar și din imposibilitatea de a ști ce să faci cu acestea. Sunt sentimentele foarte specifice ale migranților, care se află între două locuri, dar în niciunul cu adevărat. De aici am început să scriu cartea. După asta, toate firele s-au dezvoltat cumva natural. Cât despre autobiografie, clar are multe părți de autoficțiune, dar sunt și multe părți ficționalizate - lucruri din care am luat mai degrabă esența emoțională și schimbat decorul extern. Nu am avut intenția să scriu o carte de memorii sau povestea vieții mele. Am vrut să scriu proză și cel mai la îndemână îmi venea să lucrez cu materialul care mi-era cunoscut foarte intim.

-    În „Dezrădăcinare” vorbim mult despre terapie. În ce măsură scrisul/cititul poate fi și forme de vindecare?

-    Aș fi avut un răspuns foarte clar la asta cu câțiva ani în urmă. Aș fi spus, da, scrisul vindecă tot. Acum nu mai cred asta, inclusiv pentru că sunt o persoană care a făcut multe tipuri de terapie și nu cred neapărat că scrisul a fost terapia mea. Vindecarea, de fapt, se poate găsi în multe locuri și poate să se declanșeze prin multe moduri. Și mi se pare că scrisul e unul dintre instrumente, la fel cum pot să fie și sportul, și terapia de grup, și tot așa. Depinde foarte mult cum îl folosești și în ce context. E și demonstrat de neuroștiință că dacă scrii despre ceva ce te doare timp de 15-20 minute, îți calmează starea respectivă. Și cred că e ceva adevărat acolo și ține nu doar de exprimare, ci și procesul fizic de a scrie - e ceva ce faci cu corpul, cu toată atenția concentrată în acel spațiu. Pe de altă parte, aș evita orice tip de rețetă. Cred că vindecarea și, în special lucrul cu trauma, care e ceva foarte delicat și sensibil, se face prin foarte multe mecanisme. Și în niciun caz nu aș spune vreodată că scrisul despre traumă vindecă trauma, ca o rețetă.  În special, pentru că știu cum poate fi reversul, și anume retraumatizant. Am avut experiența asta când eram adolescentă și scriam lucruri foarte vulnerabile despre mine.

Poate că nu era cazul să le expun, dar  o făceam, din nevoie de acceptare. Și când le expuneam unui public, asta mă vulnerabiliza și mai mult. Acum nu mi se pare că aceea era o experiență vindecătoare. Dimpotrivă, mi se pare că era retraumatizantă, pentru că expunea o fragilitate care încă nu era vindecată în niciun fel. Deci, trebuie deja să fi parcurs niște pași în povestea ta, ca să poți să scrii nu din locul acela de rană și imediat după să te expui. Din experiența mea, expunerea asta publică aduce un întreg șir de lucruri care nu neapărat ajută, în special dacă nu scrii din locuri cu care deja te-ai împăcat cât de cât, sau măcar poți să duci faptul că urmează să-ți vadă mulți oameni aceste părți vulnerabile (deși nu prea ai cum să știi dinainte cum o să te afecteze). Ce cred că poate fi de ajutor, în schimb, e să-ți vezi experiența reprezentată undeva, să-ți regăsești povestea de viață, pentru că toate emoțiile astea de singurătate, de rușine și alienare, ne fac antisociali, ne însingurează, și vin și din traumă, dar și ca răspuns legitim de autoapărare la discriminare, la opresiuni de tot felul.

Dacă sunt multe moduri, mai mult sau mai puțin explicite și agresive, în care societatea te-a tot marginalizat, apoi e ușor să integrezi asta ca parte a poveștii tale despre sine, și poate ajungi să te și auto-marginalizezi ca mod de a te proteja, să nu mai riști să fii din nou expus/ă acelorași violențe. Și aici intervine alienarea, rușinea, imposibilitatea să te mai deschizi spre lume. Dar e chestia aia care zice că rușinea dispare când poveștile sunt spuse în spații sigure. Când mă gândesc la carte, ceea ce mă emoționează cel mai mult sunt adolescenții și tinerii care îmi dau mesaje că au citit și nu credeau că mai există cineva care să le descrie atât de bine experiența. Pentru mine ar fi fost foarte important să citesc în română ceva în care mi-aș fi regăsit măcar părți din experiență sau un soi de reper așa, care nu neapărat te vindecă, dar îți arată că nu ești singur/ singură pe lume, că o să supraviețuiești acestei perioade, că sunt niște comunități, locuri, mișcări sociale, spații, persoane între care vei putea să simți că aparții.

-    În carte găsim fraza asta care zice că atunci când lumea te respinge e foarte greu tu să nu. Ce rol are în ecuația respectivă cultura, inclusiv cea alternativă din Republica Moldova și din România, pentru oamenii care se simt cumva respinși de mediile în care cresc? 

-    Cred că are un rol foarte important, din păcate. Și nu e vorba doar despre persoane queer, ci despre toate persoanele care sunt marginalizate social sau discriminate, precum persoanele rome sau persoanele cu dizabilități. Pentru că dacă nu te simți reprezentat/ă în cultură, este ca și cum nu exiști. Asta pornind de la ideea că ai acces la cultură cât să o consumi, că există și oameni care trăiesc în sărăcie extremă și trebuie doar să se lupte pentru supraviețuire, iar aici nu mai poate fi vorba doar de reprezentare ca nevoie, ci de un întreg mecanism social de susținere și ajutor care trebuie să existe, în primul rând de la serviciile statului, dar nu doar. 

Și putem să nu vorbim doar despre „marea cultură” aici, ci și despre reprezentarea în emisiunile TV, de exemplu… Cred că e o experiență foarte alienantă și stranie să crești neexistând, neavând o oglindă în care să te vezi deloc în exterior. Simți că asta ți se transmite: pare că nu exiști pe lume, sau că particularitățile existenței tale sau a comunității din care faci parte nu merită să fie văzute, apreciate, sărbătorite - ci dimpotrivă, e ceva de ascuns, de învelit în rușine. Astea sunt toate mesajele pe care le interiorizezi, dacă nu-ți vezi experiențele reprezentate în cultură și în comunitate. Sau dacă le vezi reprezentate complet distorsionat. Căci asta e cealaltă parte a problemei: poți să le vezi reprezentate în feluri care sunt pline de ură, în feluri care sau le exotizează sau nu le reprezintă cu demnitate și atunci asta te minimizează sau te anulează, sau te reduce la un stereotip. În cultul ăsta de self-help contemporan e foarte mult accent pe familie și ca și cum familia e singurul lucru care ne formează, dar eu nu sunt de acord cu asta. Ne formează la fel de mult și mediul în care creștem, pe lângă familie. Ne formează grădinița, ne formează școala, ne formează cultura. Adică ne formează toată relaționarea cu lumea pe care o avem. Nu doar familia per se, pentru că nu suntem doar cu familia. Și atunci toate aceste medii care au puterea să ne formeze, au și puterea să ne distrugă într-un fel, netratându-ne cu demnitate. Dacă nu te vezi reprezentat/ă niciodată când crești și nu vezi nimic din poveștile comunității tale, care să se traducă în literatura pe care o înveți la școală, nu vezi nimic la televizor, decât poate ceva la știri unde se vorbește urât despre comunitatea ta, nu prea ai cum să ieși bine din asta.  

-    Trăiești o traumă care care se va tot perpetua…  

-    Da, pe lângă faptul că deja primești excludere directă prin comportamente, nu e ceva care să o contrazică în felurile în care ești reprezentat/ă cultural. Deci, practic, pe toate palierele simți excluderea asta. Și de asta poate că e și foarte greu să-ți imaginezi că ai putea să faci tu cultură. Adică asta mi se pare că e partea a doua, că dacă nu vezi absolut nimic în cultura care te înconjoară, care să-ți traducă măcar puțin din experiența ta sau felul tău de a trăi lumea, e foarte greu să-ți imaginezi în primul rând că ai putea tu vreodată să faci asta. Deși acum cred că suntem mult mai bine la acest capitol față de acum zece sau douăzeci ani.

-    Dacă această carte despre dezrădăcinare, care-și trăiește acum propria viață în lume a însemnat un soi de căutare, atunci unde este locul în care vă puneți acum rădăcinile?

-    Răspunsul este că nu știu. Nu cred că îmi pun foarte clar rădăcinile undeva acum, nu foarte concret, cel puțin. Viața asta în altă țară și stând în chirii e destul de precară în sine și te încurcă cumva să-ți pui rădăcinile. În același timp, nici nu am viziunea asta spre rădăcini pe care o are, nu știu, mama mea, de exemplu. Mi se pare că pot să fie și în altă parte decât într-o casă rădăcinile, poate mai mult în relații. Și nu mă refer doar la relația romantică, deși e foarte importantă pentru mine, ci la o întreagă constelație socială. Cred că, mai degrabă, ce simt că mă leagă, poate de viața mea de aici, din România, sunt oamenii la care țin și pe care îi iubesc. Astea sunt cele mai vizibile, dar și mai fluide rădăcini. Poate că e și munca, experiența pe care o am, lucrurile pe care le fac de mulți ani și care acum cum se traduc și prin ateliere de scris, pe care îmi place foarte mult să le țin. E un soi de mică rădăcină sau o sămânță, ceva care vine clădit pe baza a tot ce am făcut mai înainte. Dar altfel nu mi-e foarte clar, pentru că aveam procesul ăsta, în ultimii ani, în care realizam că  îmi vedeam foarte mult viața mea în România ca pe un dat. Apoi am înțeles că și de aici aș putea să plec. Nu e neapărat ceva ce mă ține foarte clar, pentru că ăsta e un loc în care am venit. Deci nu am o claritate. Sunt într-un proces de chestionare.  

-   În ce măsură credeți că această carte, poate involuntar chiar, a reușit să facă un soi de dreptate nu doar pentru adolescenții care s-au regăsit acolo, dar și pentru persoanele queer în vârstă din acest spațiu?

-    Cred că aș întreba oamenii dacă simt asta. Am primit, de altfel, mesaje de la persoane de diferite vârste, care veneau din diverse contexte sociale. 

Oamenii își luau diferite chestii din diferite părți: unii au fost interesați doar de povestea relația mamă-fiică și restul a fost secundar, pentru alte persoane au fost importante alte fragmente. Cred că e o încercare cumva de a face dreptate, în general, pentru mai multe identități queer. Și cred că asta a fost important pentru mine: să nu scriu într-un fel temător sau cumva mergând în vârful degetelor.

Am vrut să scriu din interiorul trăirilor mele și din interiorul comunității, mai degrabă pentru oamenii din jur, decât ca să conving pe cineva de ceva. Asta a fost autenticitatea la care am ținut mult și la care țin în continuare. Și sper că prin asta am făcut cumva dreptate, prin încercarea de a nu mă face mică sau de a nu ignora anumite subiecte tabu, cum ar fi părțile despre sexualitate și sex între femei, de exemplu, și toată rușinea și reprimarea cu care vin la pachet. Era ceva foarte greu de pus într-o carte. Dar era important pentru mine să le pun acolo, chiar dacă ar fi fost ciudat pentru oameni care până în momentul ăla ar fi plăcut și apreciat poveștile copilăriei.

Am primit și acest tip de mesaj: a fost super partea cu copilăria, dar după, nu știu mai știu ce… Sau: au fost super părțile de proză „curată”, dar mai puțin teoriile… Pentru mine însă era esențial să pun lucrurile astea împreună. Și să adaug și părți de auto-teorie, adică teoretizări ale experiențelor afective de a fi între lumi, între identități, între limbi, între spații - am ținut mult să chestionez normele literare învechite, să șterg granița asta dintre ce e literatură și ce nu, ce e voie să scrii într-un roman și ce nu, câte gânduri și idei despre viață și lume e voie să pui într-o carte, în special ca scriitoare queer, cât îndrăznești să exprimi ca femeie și câte reguli încalci exprimând, am ținut mult să fac toate astea, să șterg, pas cu pas, din granițele care-mi apăreau în cale și care, sunt sigură, ne apar multora dintre noi.  Și poate prin asta am făcut, măcar un pic, dreptate. Sper că am făcut dreptate.

This article is published with the support of Unit.