Omul face locul

Ce înseamnă să fii o femeie într-un oraș post-socialist care a fost proiectat de bărbați pentru bărbați? Și ce putem face pentru a aduce niște egalitate, în locul în care trăim, în schimbul aceste puteri invizibile?

Constanța Dohotaru, feministă, urbanistă și activistă pentru drepturile omului, caută răspunsuri în podcastul și vlogul său Omul face locul, iar pentru Women Platform ea reflectează asupra implicării sale și feminismului în Republica Moldova.

“Salut prietene și prieteni”. Așa încep fiecare episod pe Omul face locul și așa o să încep acest text. Este prima dată când scriu despre mine, am amânat până în ultima clipă să-l încep și am decis să-l privesc ca un exercițiu de autoreflexie.

Locuiesc de câțiva ani la Chișinău și încă mi-e dificil să mă simt confortabilă aici. Pe lângă aceea că totul în acest oraș e spart și haotic, simt în fiecare clipă că sunt femeie. Fie că primesc priviri nesolicitate, pis-pis-pis-uri, claxonări când merg seara spre casă pe trotuar, fie că pur și simplu nu mă simt în siguranță cu un bărbat necunoscut în lift sau când unul merge în spatele meu pe stradă.

Acest oraș m-a făcut feministă.

Așa a început vlogul și podcastul meu - Omul face locul. Acolo vorbesc despre aspectele urbane inadecvate ale orașului nostru, cu care ne-am obișnuit și nici nu le mai observăm, cu atât mai mult nu mai cerem și participăm la schimbarea acestora. Vorbesc pe o diversitate de teme, dar mereu voi privi lucrurile prin optica proprie - a unei femei în spațiul post-sovietic patriarhal.

În ultimii ani am participat la organizarea Festivalului Feminist și a Marșului. Suntem o echipă faină, fiecare o face din timpul său liber. Organizațiile feministe bugetează anual mici sume, ca să putem efectiv printa un bannere și afișe. Ultimile ediții au fost despre Convenția de la Istanbul, promovam ratificarea acesteia, care a tot fost amânată ceva ani. Abia aștept să vedem la ce ajungem pentru ediția din anul viitor (2022), dacă tot a fost, într-un final, ratificată convenția.

Apropo, ratificarea Convenției a fost o muncă imensă a multor feministe și organizații. Ele au dus în toți acești ani această luptă birocratică și politică, prin ministere, comisii, fracțiuni parlamentare. Iar pentru a păstra Convenția în atenția presei și astfel a oamenilor, noi protestam.

Am protestat “în roșu” cu scotch negru la gură în 2019 la Guvern, am protestat câteva vineri consecutive, în 2020 la Parlament și Președinție. Am scandat și am scris - “Femeile mor - ratificați Convenția”. Am protestat și la Ambasada Poloniei, pentru drepturile femeilor la avort. Am protestat la Ambasada Turciei, când Istanbului a ieșit din Convenția de la Istanbul. Probabil am fi protestat și la Ambasada Afganistanului când puterea a fost preluată de talibani, dacă era una.

Vă veți întreba ce treabă avem noi cu femeile din Polonia sau Turcia? Suntem aceleași femei peste tot, cu aceleași drepturi și libertăți. Încălcarea drepturilor femeilor este încălcarea drepturilor omului, iar acestea nu are hotare sau jurisdicții. Suntem solidare și empatice, pentru că fiecare dintre aceste drepturi au fost obținute cu greu de către femeile ce au luptat până la noi. Iar Polonia, Turcia, Afganistan ne demonstrează că, la fel de ușor, le putem pierde, drepturile.

A fi femeie, în Europa de Est, în spațiul Post-Sovietic, este o afirmație politică. 

Am scris asta o dată într-un status și am primit mai multe întrebări de nedumerire, deci voi explica aici. Mereu ni se zice că noi, femeile, avem anumite roluri sociale predestinate (gospodărie, copii, satisfacția partenerului) și acestea sunt treburi personale. Totuși, acestea sunt subiecte politice. E vorba de muncă casnică neremunerată care nu se adună în experiența de pensie; nașterea copiilor și concedii materiale mizere care te fac dependentă de partener/ă; lipsa creșelor, deci statul femeii acasă 3 ani; grădinițe insuficiente, școli, activități extracurriculare unde trebuie dus și adus copilul; groaznica și mult prea răspândită violență domestică și stradală cu care se confruntă peste 73% din femeile Moldovei. Toate acestea, și multe altele, de regulă, cad pe umerii femeii. Iar pentru a fi rezolvate, este nevoie de voință politică, o luptă veritabilă cu principiile patriarhale înrădăcinate în societatea noastră. Și bani, e nevoie de mulți bani. Pentru a recunoaște stagiul femeilor care au grijă de o rudă bolnavă, a deschide creșe, a liberaliza concediul maternal/paternal, a crea școli adecvate, a declara zero toleranță violenței/hărțuirii femeilor și a reeduca agresorii. Doar astfel, femeile vor putea lucra la egal cu bărbații, vor plăti aceleași taxe, deci vor contribui mai mult la caznaua statului. Spre asta ar trebui să mergem. Dar să ne și grăbim.

Deseori sunt întrebată de unde găsesc energie pentru toate proiectele din care-mi câștig existența și pentru activism pe lângă. Probabil n-aș putea face una fără alta. Îmi este greu să accept suprimarea noastră, a femeilor, absolut intenționată și perpetuată de secole, de către patriarhat și bărbați. Vreau să mă pot plimba pe stradă fără frică, să nu am anxietate când strigă un funcționar bărbat la mine (defapt să nici nu strige), să pot alege orice trotuar pe timp de noapte în drum spre casă, să nu mai văd femei cu 10 torbe de produse care merg de la piață spre casă îndoite, iar unele cu un copil/nepot în brațe.

Vreau să avem bărbați feminiști și vocali, care să vorbească despre importanța luptei pentru egalitate de gen. Vreau să nu mai fiu numită isterică, exagerată, emotivă sau ciudată pentru că ating subiecte vitale femeilor. Poate dacă pe mine nu mă aud, vor auzi un bărbat.

Sunt sigură că putem integra principiile egalității de gen în tot ceea ce facem, cu orice gen nu ne-am identifica. Știu că putem să nu mai zicem și râdem la glume sexiste și misogine, pentru că locul femeii este acolo unde vrea ea. Important este ca femeia să se simtă în siguranță și confortabil, în orice loc, fie el acasă sau afară.
 

 

<< Previous article

Samizdat Podcast with Natalia Gârbu

Subscribe to the newsletter!

Stay updated with the latest articles, news and stories.